• Shuffle
    Toggle On
    Toggle Off
  • Alphabetize
    Toggle On
    Toggle Off
  • Front First
    Toggle On
    Toggle Off
  • Both Sides
    Toggle On
    Toggle Off
  • Read
    Toggle On
    Toggle Off
Reading...
Front

Card Range To Study

through

image

Play button

image

Play button

image

Progress

1/46

Click to flip

Use LEFT and RIGHT arrow keys to navigate between flashcards;

Use UP and DOWN arrow keys to flip the card;

H to show hint;

A reads text to speech;

46 Cards in this Set

  • Front
  • Back
Ce înseamnă “drept comun” şi care sunt consecinţele calificării normelor de drept civil ca fiind “norme de drept comun”?
Dreptul comun desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu ste supus unei reglementări legale speciale, derogatorii.

Normele de drept civil fiind calificate “norme de drept comun”, ele se aplică şi în celelalte ramuri de drept privat, potrivit principiului: “acolo unde legea specială nu prevede se aplică legea gnerală”.
Ce sunt normele supletive şi care este utilitatea lor?
Normele supletive sunt acele norme care suplinesc voinţa părţilor, atunci când aceasta nu a fost exprimată îndestulător la încheierea unui contract. Utilitatea lor intervine în situaţiile în care contractul este incomplet, pentru că părţile nu pot sau nu vor, la data încheierii contractului, să prevadă toate situaţiile ce se vor ivi în raporturile dintre ele şi, în consecinţă, nu cuprind în contract clauze care să reglementeze aceste situaţii.

Aşadar, normele supletive reprezintă voinţa prezumată a părţilor şi se caracterizează prin aceea că au întotdeauna un caracter subsidiar faţă de voinţa părţilor exprimată în clauzele contractuale.
Cum pot fi clasificate normele imperative şi care este utilitatea acestei clasificări?
Normele imperative pot fi clasificate în norme imperative de ordine publică şi norme imperative de ordine privată. Consecinţa acestei distincţii este aceea că ceea ce caracterizează normele imperative de ordine privată, din punct de vedere al consecinţelor încălcării, este faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni a căror aplicare sau neaplicare stă, de regulă, în puterea aceluia ale cărui interese sunt ocrotite prin dispoziţia normei juridice încălcate. Ceea ce caracterizează normele imperative de ordine publică, tot din punct de vedere al consecinţelor încălcării, este, pe de o parte, faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni ce pot fi invocate de către orice persoană sau autoritate care are un interes legitim, iar dacă este cazul şi de către instanţa de judecată din oficiu, şi, pe de altă parte, faptul că nu se poate renunţa la aplicarea acestor sancţiuni.
Ce sunt normele permisive?
Normele permisive sunt considerate a fi acelea care nu impun o anumită conduită, ci permit subiectelor de drept să-şi aleagă singure conduita. Ele se caracterizează, de regulă, prin aceea că ele conferă cuiva dreptul de a acţiona unilateral, deci necondiţionat de voinţa altei persoane.
Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp?
Principiile aplicării normelor juridice în timp sunt: principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi. Acestea decurg din art. 1, C. civ.: “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.”

Potrivit principiului neretroactivităţii legilor, norma juridică nouă nu se poate aplica situaţiilor juridice trecute şi efectelor acestora, în măsura în care ele s-au produs.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, norma juridică nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare şi efectelor acestora, precum şi efectelor situaţiilor juridice trecute în măsura în care acestea nu s-au produs până la data aplicării normei noi, fiind totodată exclusă aplicarea normei vechi cât priveşte reglementarea situaţiilor juridice viitoare şi a efectelor lor.

2. Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să prevadă, în însăşi textul lor, că au un caracter imperativ?

Da. Este cazul acelor norme care folosesc
În ce constă neretroactivitatea normelor juridice?
Neretroactivitatea normelor juridice înseamnă că norma juridică, în general, nu se poate aplica acelor situaţii şi efecte juridice care sunt anterioare “momentului zero” al acţiunii ei în timp.
Ce este conflictul de legi intertemporal?
Succesiunea în timp a normelor juridice care au acelaşi domeniu de reglementare, succesiune care implică existenţa unor norme vechi şi a unor norme noi, poate să creeze conflicte de legi în timp sau conflicte intertemporale. Problema centrală a acestor conflicte este aceea de a şti dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de norma veche sau de norma nouă.
Ce sunt normele tranzitorii?
Normele tranzitorii delimitează domeniul temporal de acţiune al legilor aflate în conflict, indicând dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea veche ori de
legea nouă sau, dacă este cazul, în ce măsură este reglementată de una sau de alta dintre legile aflate în conflict.
Ce sunt conflictele de legi în spaţiu?
Starea în care un anumit raport juridic este sub incidenţa unor reglementări ce aparţin unor sisteme de drept diferite, este numită “conflict de legi în spaţiu”.
Ce sunt normele conflictuale?
Normele conflictuale sunt acelea care intră în contradicţie vădită fie cu norme care nu au fost abrogate în mod explicit (conflictele de legi în timp), fie cu norme care aparţin altor sisteme de drept (conflicte de legi în spatiu).
În ce constă elementul străin sau de extraneitate şi care sunt consecinţele sale?
Elementul străin sau de extraneitate face ca raportul juridic să aibă legătură concomitent cu norme juridice ce aparţin legislaţiilor unor state diferite. Rezolvarea acestui conflict presupune determinarea reglementării legale aplicabile raportului juridic cu elemente de extraneitate, deci determinarea măsurii în care acelui raport îi este aplicabilă una sau alta dintre reglementările aflate în conflict.
Ce este raportul juridic civil?
Raportul juridic civil este o specie a raportului juridic. A fost definit ca fiind acel raport social care este reglementat de normele dreptului civil. Raportul juridic civil este relaţia socială care rezultă din acele împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de fapte juridice civile (izvoare ale raporturilor juridice civile).
Ce înţelegeţi prin egalitatea părţilor şi ce alte raporturi juridice se mai caracterizează prin această trăsătură?
Egalitatea părţilor în raporturile juridice civile trebuie înţeleasă în sensul că părţile acestor raporturi nu se subordonează una faţă de cealaltă, astfel încât niciuna dintre părţi nu are la dispoziţie în cadrul acestor raporturi juridice, mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la executarea obligaţiilor sale.

Egalitatea părţilor caracterizează în general raporturile de drept privat. Dar în măsura în care această egalitate o asociem cu libertatea de voinţă a părţilor, putem observa că o regăsim şi în raporturile de drept comercial, precum şi în cele de drept de consumaţie.
Care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul unilateral?
Actul juridic unilateral se deosebeşte de contractul unilateral. Primul este o specie de act juridic, animat de o voinţă unilaterală, în timp ce cel de al doilea este o specie de contract. Actul unilateral e rezultatul clasificării după criteriul voinţei, în timp ce contractele sunt unilaterale sau bilaterale după criteriul prestaţiilor.

Contractul unilateral se caracterizează prin aceea că o parte a sa este doar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia). Actul juridic unilateral este acela în care voinţa juridică emană de la o singură persoană (ex: testamentul).
După ce criterii putem aprecia că un anumit contract este contract civil?
Trebuie precizat că, pe lângă contractele esenţialmente civile, cum sunt cele cu titlu gratuit, şi a celor pe care legea le declară, expres sau implicit, ca necomerciale - ca, de exemplu, acelea care au ca obiect bunuri imobile -, ori de câte ori, dacă printr-o dispoziţie expresă a legii sau prin trăsăturile sale particulare, un anumit contract nu este ori nu poate fi calificat ca fiind unul comercial, de muncă, administrativ etc., acel contract trebuie considerat ca fiind un contract civil.

Este, printre altele, o consecinţă a faptului că normele dreptului civil sunt dreptul comun şi în privinţa izvoarelor raporturilor juridice de drept privat, ceea ce face ca ele să-şi găsească aplicare şi în această materie, ori de câte ori nu sunt aplicabile normele specifice unei alte ramuri a dreptului privat.
De câte feluri sunt raporturile patrimoniale?
Raporturile patrimoniale de drept civil pot fi grupate în două categorii. Prima este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi reale, fapt pentru care sunt mai sunt denumite şi raporturi reale, iar cea de a doua este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, şi care sunt denumite raporturi de obligaţii, raporturi obligaţionale, obligaţii civile sau pur şi simplu obligaţii.
Ce sunt delictele civile şi prin ce se deosebesc ele de faptele ilicite cu caracter penal?
Spre deosebire de fapta ilicită de natură penală (infracţiunea), care nu poate exista decât în măsură în care legea o prevede şi o califică în mod expres ca atare, fapta ilicită civilă este determinată doar generic de către legiuitor prin rezultatul său, respectiv prin cauzarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane.
Prin ce se caracterizează solidaritatea şi indivizibilitatea?
Solidaritatea este caracteristica raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, care conferă oricărui creditor solidar posibilitatea de a cere de la debitor plata în întregime a datoriei sau, după caz, obligă pe oricare debitor solidar la executarea întregii prestaţii la care are dreptul creditorul.

Indivizibilitatea este caracteristica raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte al căror obiect este nesusceptibil de a fi divizat, fie datorită naturii sale indivizibile (indivizibilitate naturală), fie datorită părţilor, care îl consideră indivizibil, cu toate că prin natura sa este divizibil (indivizibilitate convenţională).
Ce este capacitatea de folosinţă?
Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Aceasta se contopeşte şi se confundă cu însăşi calitatea de subiect de drept, fără a se confunda cu drepturile şi obligaţiile persoanei şi nici cu regimul acestor drepturi.
Din ce moment se dobândeşte, de regulă, capacitatea de folosinţă?
Potenţial, de la naştere, orice persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le recunoaşte persoanei fizice.
În ce condiţii se recunoaşte capacitatea copilului conceput?
Capacitatea copilului conceput este recunoscută dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) copilul s-a născut viu;
b) copilul este chemat să dobândească anumite drepturi;
c) copilul a fost conceput la data dobândirii drepturilor.
Care este prezumţia timpului legal al concepţiei?
Prezumţia timpului legal al concepţiei este de 121 de zile, calculabile ţinându-se seama numai de momentul naşterii copilului şi de perioada de timp premergătoare acesteia.
În ce situaţie se constată fizic moartea unei persoane?
Constatarea fizică a morţii unei persoane se face prin examinarea şi identificarea medicală şi, eventual, criminalistică, a acelei persoane.
Care sunt cele două varietăţi ale declarării morţii şi prin ce se deosebesc ele?
Declararea judecătorească a morţii se face în concordanţă cu două varietăţi: declararea morţii celui dispărut în împrejurări excepţionale şi declararea morţii celui care a dispărut de la domiciliu. Prima a fost privită ca o excepţie, iar cea de a doua ca o regulă.

Cazul celui care a dispărut în împrejurări excepţionale priveşte persoana dispărută în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare care îndreptăţeşte a se presupune decesul (cutremure, inundaţii, incendii etc.). În această situaţie nu este necesară declararea prealabilă a dispariţiei prin hotărâre judecătorească, trecându-se direct la declararea morţii.

Cazul celui care a dispărut de la domiciliul său cere obligatoriu o procedură în două etape: declararea dispariţiei şi apoi declararea morţii.

Totuşi, procedura de judecată este aceeaşi pentru ambele varietăţi de declarare a morţii, ea fiind practic cea pe care legea
Cum se stabileşte data morţii declarată judecătoreşte?
Instanţa, prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii, este obligată să stabilească data morţii, în funcţie de indiciile existente cu privire la ea. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.

Concret, este vorba despre ultima zi a termenului de un an, atunci când se declară moartea celui dispărut în împrejurări excepţionale, sau ultima zi a termenului de patru ani, atunci când se declară moartea celui care lipseşte de la domiciliul său şi a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească.
În ce situaţii se pune problema anulării hotărârii declarative de moarte?
Anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea se poate cere dacă cel declarat mort este în viaţă.
Care este situaţia bunurilor şi a căsătoriei celui care a fost declarat mort, în urma anulării hotărârii declarative de moarte?
Din moment ce acela care a fost declarat mort este considerat că a fost tot timpul în viaţă succesiunea lui trebuie privită ca nedeschisă. Este deci normal ca el să redobândească bunurile avute anterior declarării morţii şi aflate la moştenitori la data anulării hotărârii declarative de moarte. Numai că, în situaţia în care o parte dintre bunurile care alcătuiesc masa succesorală au fost deja înstrăinate prin vânzare, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă. Moştenitorul de bună credinţă va fi obligat în această situaţie să restituie preţul primit pentru acestea.

Declararea morţii a avut ca efect încetarea căsătoriei celui declarat mort. Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte produce efectul contrar, şi anume reactualizarea căsătoriei a cărei existenţă încetase. Dacă soţul celui dispărut nu s-a recăsătorit
Ce este capacitatea de exerciţiu?
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii, încheind singură şi personal acte juridice.
Prin ce se caracterizează capacitatea de exerciţiu restrânsă?
Ceea ce deosebeşte capacitatea restrânsă de exerciţiu de capacitatea deplină este faptul că persoana cu capacitate restrânsă încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau, după caz, a celorlalţi ocrotitori legali, în vreme ce persoana cu capacitate deplină încheie acte juridice singură, deci fără să fie nevoie de vreo încuviinţare.

Singura categorie de persoane care beneficiază de o capacitate de exerciţiu restrânsă este aceea a minorilor având vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.

Capacitatea restrânsă de exerciţiu nu trebuie să fie privită ca fiind rezultatul unei restrângeri cantitative a posibilităţilor persoanei de a acţiona prin încheierea de acte juridice. Aceasta priveşte doar actele juridice încheiate de către minor, nu şi faptele juridice ilicite al căror autor este minorul.

Încuviinţarea pe care este chemat să o dea ocrotitorul legal şi/sau autoritatea tutelară pentru încheierea unor acte juridice de către minor trebuie
Ce acte poate să încheie singură persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu? De ce trebuie făcută distincţie între reprezentantul legal şi ocrotitorul legal?
Actele pe care minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu le poate încheia singur sunt actele juridice pe care, fie datorită utilităţii lor curente, fie datorită faptului că prin rezultatul lor nu pot fi vătămătoare pentru minor, exclud necesitatea unei încuviinţări prealabile. Enumerăm:
a) actele de conservare
b) actele mărunte necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale minorului
c) actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului în măsura în care nu sunt lezionare
d) testamentul
e) acceptarea unui legat particular, neafectat de sarcini sau condiţii
f) recunoaşterea paternităţii sau a maternităţii unui copil
g) contracte de depozit bancar.

Art. 9 din Decretul nr. 31/1954, precum şi art. 133 C. fam., prevăd că părinţii şi tutorii încuviinţează actele juridice pe care le încheie minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Din dispoziţiile art. 105, al. 1, C. fam. şi ale art. 124, al. 1, C. fam., rezultă că părinţii şi tutorii sunt aceia care îl
Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu?
Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954, “Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani; b) persoana pusă sub interdicţie.”
Care sunt persoanele puse sub interdicţie?
Persoanele puse sub interdicţie sunt persoanele lipsite de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale.
Ce rost are transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume destinat?
Transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume destinat este o măsură de publicitate a interdicţiei, care permite tutorelui interzisului să ceară anularea unui act juridic încheiat de cel pus sub interdicţie după ce hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a devenit irevocabilă. Prin transcrierea ei, hotărârea devine opozabilă terţilor.
În ce situaţii curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal?
Curatorul este persoana desemnată de către autoritatea tutelară sau, de către instanţa de judecată, pentru a reprezenta temporar o altă persoană, pentru a-i administra bunurile şi pentru a-i ocroti interesele.

Curatela este de două feluri: curatela persoanelor capabile (propriu-zisă) şi curatela persoanelor incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (specială). Curatelei propriu-zise i se aplică regulile contractului de mandat, în vreme ce curatela specială beneficiază de regulile de la tutelă. Aşadar, curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal doar în cazul curatelei speciale.
Ce acte poate încheia personal cel lipsit de capacitate de exerciţiu?
Deşi incapacitatea minorului şi a interzisului atrag sancţiunea nulităţii relative în raport cu actele încheiate de aceştia, totuşi, în practică, se admite că aceştia pot încheia acte mărunte (necesare satisfacerii trebuinţelor curente) şi acte de conservare (care au ca finalitate păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea pierderii lui şi presupun cheltuieli neînsemnate faţă de rezultatul lor).
Ce sunt incapacităţile speciale de exerciţiu?
Incapacităţile speciale de exerciţiu sunt prohibiţii instituite de legea civilă privitoare la încheierea anumitor acte juridice de către persoane care de altfel au capacitate deplină de exerciţiu.
Ce este starea civilă?
Starea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul de atribute personale – de fapt şi juridice – care trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în societate.
Care sunt sursele stării civile?
Sursele stării civile se clasifică în: actele de stare civilă şi faptele de stare civilă. Enumerarea lor este: legea; faptele de stare civilă; actele juridice de stare civilă şi hotărârile judecătoreşti.
Ce sunt actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă; care este importanţa distincţiei dintre ele?
Prin actele juridice de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Prin actele de stare civilă se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile şi faptele juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă.

Distincţia dintre ele este importantă, în măsura în care actele juridice desemnează manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, în vreme ce actele de stare civilă sunt filele din registrul de stare civilă.
Ce sunt certificatele de stare civilă şi care este importanţa distincţiei dintre ele şi actele de stare civilă?
Certificatul de stare civilă este un instrument de probă uzual prin care persoana titulară a stării civile îşi poate dovedi starea civilă în orice moment. Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă, ci o copie simplificată a acestuia.

În cazul în care actul de stare civilă conţine rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei dispoziţii a primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă. În schimb, atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli, acesta se retrage şi se anulează de către serviciul public comunitar care l-a emis, şi tot acesta eliberează un nou certificat de stare civilă. O situaţie similară se petrece atunci când trebuie reconstuite actele de stare civilă, în comparaţie cu eliberarea unui nou certificat de stare civilă.
În ce situaţii se face reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă?
Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se face atunci când registrele de stare civilă în care s-a făcut înregistrarea au fost pierdute ori distruse de tot sau parţial.
Ce se înţelege prin anularea, rectificarea, completarea şi modificarea actelor de stare civilă?
Anularea, modificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi se înscrie prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzătoare. Prin excepţie, înscrierea recunoaşterii voluntare a unui copil născut în afara căsătoriei şi modificarea codului numeric personal, greşit atribuit, înscrierea menţiunilor privind schimbarea numelui pe cale administrativă, înscrierea menţiunilor privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române, se fac în absenţa unei hotărâri judecătoreşti.

Prin modificarea actelor de stare civilă se desemnează înregistrarea prin înscrierea de menţiuni, şi are loc numai atunci când se modifică starea civilă.
Care sunt elementele stării civile?
Elementele stării civile sunt: sexul persoanei, filiaţia, numele, starea conjugală şi cetăţenia.
Care este deosebirea dintre domiciliul voluntar şi reşedinţă?
Domiciliul voluntar este acela pe care persoana cu capacitate deplină de exerciţiu şi-l stabileşte de bună-voie. Cele două caracteristici ale domiciliului voluntar sunt caracterul statornic şi principal al acestuia. Reşedinţa este adresa la care persoana fizică declară ca are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu. Are aceeaşi utilitate ca şi domiciliul, însă este fie subsidiară acestuia, fie alternativă.
Ce este domiciliul legal?
Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabileşte în mod expres, de regulă pentru persoanele care sunt lipsite de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, de regulă fiind acela al reprezentantului sau al ocrotitorului legal.
Ce este domiciliul convenţional?
Domiciliul ales sau convenţional nu este legat de ideea că o anumită persoană vieţuieşte, statornic sau temporar, într-un anumit loc. Este vorba despre o convenţie accesorie care are ca efect prorogarea de competenţă teritorială.